browser icon
You are using an insecure version of your web browser. Please update your browser!
Using an outdated browser makes your computer unsafe. For a safer, faster, more enjoyable user experience, please update your browser today or try a newer browser.

Ţine ritmul

Posted by on March 22, 2014

de Teodora Stan

Povestea numărul 1:

M-am născut în Topliţa – oraşul în care în februarie sunt -27 de grade Celsius. Plecam la şcoală dimineaţa la 7 şi în 5 minute, până la şcoală, mi se lipeau nările, îmi îngheţa faţa, nasul şi probabil o parte din neuroni. Trecea o vreme până îmi reveneam după ce intram în clasă. Ăsta era testul de “încălzire” ce îl dădeam prima oară în zilele extra reci de iarnă. Urmau apoi, de obicei, 6-7 ore în care aveam de tras, nu glumă. Eram o clasă bună, multă lume învăţa, copcii dăştepţi, orgolii, probabil, pe măsură…

Clasa a unşpea a fost testul suprem: 7 ore de info pe săptămână, 5 de mate, parcă 4 de română, 2 de bio, 2 de chimie şi toate celelalte călare peste. Backtracking, analiză matematică, curentele vieţii, nervi cranieni, chimie organică…. pff, ce mai? O splendoare, o minunăţie, such a delight! Provocarea tipică a elevului de mate-info…

În clasa a doişpea, din “capete pătrate” am devenit “prinţi şi prinţese”, a început să ne placă confortul… Nu prea se mai trăgea puternic de noi… ne-am relaxat. Nu mult, dar ne-am relaxat! Urmează să zic că la prima facultate m-am relaxat de n-am mai ştiut de mine, dar să nu deviez prea mult de la poveste…

În clasa a doişpea un ultim subpunct, de la un ultim exerciţiu la un test de mate a făcut diferenţa între a lua o bursă Patriciu sau nu. Şi nu am luat-o… Luasem cu un an înainte, dar după un an, mai multă lume din ţară aflase şi, deci, competiţia era mai acerbă. A fost o chestiune de a investi mai mult în a mă pregăti pentru acel test şi nu am făcut-o => media 9 la mate, în loc de 10. Asta a reprezentat exact 2 sutimi la media anuală care m-a trimis sub linia bursierilor Patriciu. Nu era mare lucru, erau 200-300 de lei pe lună, timp de 9 luni. Daaaar faptul în sine, efortul pe care nu l-am făcut atunci, este ceva enervant pentru că ştiam că puteam mult mai bine. Dar nu m-am urnit suficient, nu am mers cu ambiţia mai departe, eee încă un efort… Lasă…

Efortul pe care trebuia să îl fac era ca încă un ultim pas ce trebuie să îl faci atunci când doare mai tare, când arde mai tare. Doar unul şi s-a terminat! Te-ai autodepăşit de nu ştiu câte ori doar cu faza asta… eşti la un alt nivel de împlinire acum, eşti mega-fericit!

Povestea numărul 2:

Vară, sorele străluceşte, pe studentul la educaţie fizică îl doare la bască. Nu crede că profu’ de atletism va cere la examen exact ce nu putea el să facă! Că doară… io, dacă-s buricu’ pământului, normal că lumea se învârte în jurul meu şi dacă io nu pot să fac, atunci nu se dă examen din asta. Bun… Şi mă duc la examen, şi trec un gard, două şi buf… restanţă! Io, care aveam 1000 de posibilităţi să evit restanţa asta. Puteam să mă fac Usein Bolt până în sesiune… A scuze, Usein Bolt îi la altă probă, mă iertaţi.

Aşadar şi aşa deci este vorba despre greci. Aşa deci şi prin urmare grecii făceau comerţ pe mare. Aşadar, mă apuc să mă pregătesc pentru restanţă… că doară nu m-oi duce pe cap cu o restanţă tocmai până în Portugalia. Începe fata noastră să facă antrenamente.. azi aşa, mâine aşa… Problema era că îl cam duceam pe antrenor la disperare şi… acum ajungem la ce voiam să scot în evidenţă! Nu ieşeau antrenamentele, domnule… nu ieşeau şi nu ieşeau… Şi plânsete, nebunii, enervări, de ambele părţi. Io stresi pe antrenor, şi el stresi pe mine. De fapt, el era cel care avea mai multă dreptate, dar no… încăpăţânatul de la Topliţa până pricepe, mai trec 3000 de ani. Dar pricepe până la urmă, asta-i important!

Jucam remi cu antrenorul într-o seară. Şi am pus un pariu: dacă pierd jocul respectiv, nu am voie să scot niciun cuvânt tot antrenamentul din ziua următoarea; dacă câştigam, puteam să fac ce voia muşchiul meu. Dar… am pierdut. Bineînţeles că nu voit… doar ce-i mai fain şi mai enervant decât să comentezi şi să te lamentezi, în loc să pui osul la treabă?

Booon… Şi mergem noi frumuşel la antrenament următoarea zi. Şi ce credeţi? Toată energia mea care până atunci o foloseam pentru a-mi pune beţe în roate singură, de data asta am fost nevoită să o folosesc – constructiv! O dată ce “nu pot”-ul şi toate anexele lui au dispărut … Teodora noastră a reuşit. Fără stres, cu zâmbet pe buze…. cu CONCENTRARE şi efort (nu-i uşor să-ţi ţii gura). La la laaaa… luat restanţa, hepi end!

Amu… de ce v-am îndrugat eu toate astea? Simplu… ca să ne deschidem ochii împreună… Ca oameni, facem eforturi cu jumătate de măsură. Şi, uneori, le facem doar ipotetic. Ne băgăm beţe în roate singuri neavând încredere că vom reuşi, ne plângem înainte de a încerca să găsim măcar o soluţie, cerem atenţia celor din jur în loc să fim noi cei care ne acordăm atenţie nelimitată şi neîntreruptă. Facem unele eforturi şi apoi ne frustrăm, ne creşte egoul, ne doare spatele, ne apucă tot felul de chestii de care nu avem nevoie. Tipic. Ne luptăm cu noi înşine. Ascultăm de mama, de tata, de amicul, amica, de iubi, de chestiile de pe feisbuc, de alţii şi uităm să trăim mai mult viaţa noastră decât pe a celorlalţi. N-avem nevoie să ne uităm prea mult la poze pe feisbuc, totuşi viaţa noastră este cea care trece pe lângă noi de fiecare dată când ne agăţăm de vieţile celorlalţi.

Revenind la eforturi… Eforturile de pe drumul nostru – acela pe care NOI îl considerăm bun şi potrivit pentru propria persoană, care ne reprezintă în totalitate şi la care nu am schimba nimic… ei bine, eforturile astea tre’ să le facem!!! Vorba unui prieten: “restu’-s poveşti!” Doar eforturile care considerăm NOI că merită, că ne ajută şi de care nu suntem siguri că sunt necesare, ci suntem convinşi că e bine să le facem!

Ne enervează cineva. Am încercat să fim mai drăguţi cu el poate aşa se rezolvă? Nu.

Cursul nuş care îi “extrem” de greu. Sigur nu-i făcut pentru extratereştrii, deci se poate învăţa pentru examen!

Mi frică de… bla bla bla bla

bla

bla

Confort, control etc etc.

Mergând mai departe…

Vii în Portugalia ca omu’ cu Erasmus şi te duci şi tu la un curs de aerobic… că ai auzit că îi fain. Şi… surprize-surprize… Dar nu cu Andreea Marin, ci cu un prof care ori vrea să facă militărie cu tine, ori îi sărit de pe fix, ori îi super pasionat.. ori nici nu mai contează! Începe să predea o coregrafie tot mai complicată cu fiecare minut care trece… Şi zic, „Doamne-ţi mulţumesc că stau bine cu etaju’ că altfel trebuia să mă dau bătută”. Numai în orele de mate din liceu mă mai simţeam aşa solicitată… Şi, totuşi, „ăsta-i aerobic, maicăăăă”. Eh.. da’-i bine. Profu’ ne-a spus de la început că avem nevoie să ne folosim creierul mult astăzi! Bineînţeles că nu l-am crezut că vorbeşte serios. Ceea ce vreau să spun este că… după ce am transpirat, transpirat, transpirat… Ne-a ţinut o prelegere. Şi-a zis în felul următor: “Societatea şi, poate, unii profesori vă vor roboţi. Asta-i albă, asta-i neagră… voi le înghiţiţi si gata…. NU!!! În loc să fiţi pasivi şi să nu trebuiască să gândiţi prea mult, voi trebuie să fiţi proactivi: să gândiţi şi să vă concentraţi! Dacă unii dintre voi pot, atunci toţi puteţi. Dar e o chestiune de atitudine.” În capul meu mi-am zis de mai multe ori: “Ăsta-i nebun… Are dreptate cu ceea ce zice, dar îi nebun. Dar îi un nebun fain şi unul care trage de studenţi.” Muşti din tine de 100 de ori până la sfârşitul cursului. Zece paşi care îi ştiai acum 3 minute, i-ai uitat complet, ţi-a mai pus încă 10 noi peste ăilalţi… şi colac peste pupăză: a schimbat muzica. A pus una mai rapidă! Am râs una bună, tot aşa, în capul meu… Şi atunci am mai avut o revelaţie: mintea mea care încerca să controleze toate mişcările a zis: “No, io te las să te descurci singură că pentru mine-i prea mult!” :))) Şi atunci… mi-am dat seama de o chestie de care suntem capabili, noi, oamenii… una imensă şi care tinde să stea latentă. Aceea de a ieşi din zona de confort prin concentrare, dedicare şi încredere.

Păi… nu-i mai simplu să stăm noi confortabili în păturica noastră, în lucrurile pe care le ştim, să facem niţel efort, dar nu prea mult?… Te rog, nu mult efort. Doar atât, ajunge!

Revin: muzică mai rapidă, paşi mai mulţi => am dansat mai bine decât înainte când muzica era mai lentă. Am zis „no, nu mai am dreptul să mă plâng.” J

Ce simplu îi să ne amorţim pe noi înşine cu o ţigară, cu un pahar de alcool, cu ceva dulce, cu ceva plin de grăsime… Să nu mai simţim nimic şi să fim liniştiţi şi compleţi – aparent! Dar… pentru cât timp? Normal, până la următoarea ţigară, următoarea ciocolată etc.

 

Ţine ritmul…

Teo2

L-ai învăţat când erai mic şi era unul alert, dar te-ai descurcat? Continuă să-l ţii! Era unul mai molcom, dar ştii că poţi mai mult? Dă-i bice! Îi aşa fain… putem atât de multe lucruri, mult mai multe… dar suntem inerţi, uneori. În voinţă, în a ne organiza, în încredere. Nu ştim ce vrem, ne e frică să căutăm ce ne place cu adevărat şi ce vrem să facem pentru restul vieţii noastre, care să ne entuziasmeze în fiecare zi. Iar în loc să plecăm obosiţi de la lucru, de la facultate, de la mai ştiu eu ce… să plecăm bucuroşi tare!

Iar după câte o zi faină ce ai avut-o pentru că te-ai ascultat pe tine şi ţi-ai ascultat intuiţia, să strângi pumnul ca Federer atunci când câştigă un punct greu şi să zici: „DA! Aşa da!!!”

Fă eforturile pentru tine şi vei fi mai fericit!

Teodora.

P.S. Nu uita că tot ritm se cheamă şi cel care alternează momentele de maximă intensitate, cele de încetineală şi, chiar, pe cele de repaus. Aş zice că ritmu’ ăsta e foarte important… nu suntem roboţi. În schimb, suntem nişte maşinării mult mai faine decât roboţii. Mulţumesc pentru c-ai citit!

 

Blogul Teodorei: http://tediinportugalia.blogspot.pt/