browser icon
You are using an insecure version of your web browser. Please update your browser!
Using an outdated browser makes your computer unsafe. For a safer, faster, more enjoyable user experience, please update your browser today or try a newer browser.

Gabriela, predă legătura

Posted by on March 11, 2017

Am ajuns acasă, în Argeș, de o lună, încă mintea nu îmi e capabilă să scrie prea multe despre ultima călătorie. Nici inima. Îngheață.

Au trecut 5 ani teribiliști și teribili, pe care îi resimt ca pe niște lecții de viață. Are și teribilismul prețul său, cealaltă parte a monezii. Videază/absoarbe orice urmă de energie. Tu ăla, ce îți luai energia din entuziasm.

Voiam să îmi trăiesc viața și să mă distrez. Aveam o viziune ușor bipolară, simțeam că trebuia să tratez ardelenește orice tâmpenii ce se pot urca la cap, dar în același timp era fair – play să am o poveste care nu e altă stereotipica campanie de marketing a celor cu conexii sau a unor CEO-iști, retrași și puși pe free-lance-ing. Nu îmi lăsam mintea să le gândească sau să calculeze, știam că am de terminat proiectul ce mi l-am propus, chiar dacă învățasem ce e succesul și nu îl voiam. Fusesem frank. Acum trebuia să asum. Acum deja nu mai puteam fi iresponsabil, nu mai puteam lua totul în glumă. Dacă continuam să iau în glumă, urmările nu mai erau glume, sau deveneau cu adevărat glume grave.

Când Tibi, mi-a zis că inconștient vreau succes, n-am știut ce să îi zic, era ok să aibe dreptate dar preferam să fie inconștient până o să am timp să gândesc și să pot fi rezonabil. A supraviețui prin deșerturi și jungle, fără bani, presupune să fi conectat la acel tip de viață.

A avea o poveste cool, care să o folosesc pentru a fi un model ce se hrănește cu <aprecieri> nu rima cu sentimentele mele. Eu puteam fi doar un Comic <Pulete>. Un copil teribilist nu putea avea de exemplu coerența frumoasă a unui cetățean fain precum Tudor Chirilă. Mai scriam pe blog investigații, sper că îs bune la ceva, sper din suflet să avem o societate mai frumoasă.

Revenirea și integrarea socială e grea, simt că ultimul tronson (traversarea întregii Asii pe timp de iarnă, cu îmbrăcăminte complet inadecvată) a dezvoltat instincte sălbatice. În timpul călătoriei în sine, am menținut balansul datorită anilor și sutelor de mii de kilometri de experiență de autostop. Dar acum, ajuns toate energiile alea lup, folosite pentru a mă proteja se întorc împotriva-mi regulamentar de <parșiv>. Doar acum pot vizualiza comportamentele-mi și disconfortul ce îl cream altora pentru a mă proteja prin discursuri dure și reci de logice. În viața asta toți trecem prin toate, asta e egalitatea, aici nu poate exista superioritate, asta e simfonia dragostei.

Nu știu ce am vrut să zic. Neștiind ce vreau să zic, sper să demaște dintre rânduri, mai multe decât aș putea spune, tot ceea ce în baza experiențelor voastre de viață, voi știți mai bine ca mine. Scuzele nu se cer, se evită, nici inconștientul nu e scuzabil.


Din jurnal:

O vizită într-un spital de nebuni te face să vezi lumea așa cum e. Ce e viața mea de acum, sau ce va fi? Tot o scuză? O interpretare? 🙂 Dar am demonstrat de cel mai barbar mod că se poate să trăim demn.

În Bishkek, un pic mai sus de universitatea Ataturk, pe partea opusă e o moschee. Între blocurile comuniste din jurul moscheei un bătrânel mi-a zis că este un cămin studențesc ce îmi poate oferi cazare ieftină. Nu aveam net, nu puteam găsi hostel, mergeam pe jos de peste 8 – 10 ore, fără scop sau direcție. De plăcere. Provocând viața.

Bătrânelul mă trimisese la un spital „special”. Probabil pe bună dreptate mă considera nebun, dacă voiam cazare cu 5 dolari și încercam să îl conving că sunt turist.

În acel spital am întâlnit îngeri ce mi-au desfășurat în fața ochilor frumuseșea vieții așa cum nu o mai văzusem.

Pentru 5 dolari am primit și o cină serioasă, în camera-mi ferecată precum o celulă de-a gulag-ului. Mulțumesc fundației norvegiene care mi-a finanțat salvarea de îngheț în acea noapte.

În Uralsk am dormit în gară pe -26. În cele 4 zile anterioare mâncasem doar biscuiți, ceai, mere și mandarine. Iar pantalonii lui Bem, erau din materialul din care îs tricourile cu mânecă scurtă. I-am ros în jurul lumii.


Am ajuns să am o fobie, care să mă facă să mă feresc de toți cei pe care îi cunosc. Eu cel dezinvolt și <carismatic>: Dacă înnebuneam, m-ați fi <tratat> cu chestii gen: ai vrut să fii nu știu ce/nu știu cum, ți-am zis noi.


Gabriela m-a învățat jurnalism și investigație. Într-un post viitor, poate reușesc să îmi reconfigurez atitudinea față de jurnalismul ce l-am făcut. Am nevoie să învăț. Procesul o fi cumva, tot timpul o fost. Să nu credeți în justițiari, simt că e ceva tare aiurea cu pornirile astea justițiare. Justiție, nu justițiarism!